Perfect imperfect: diferența dintre perfecționism și excelență
Acest articol este rezultatul unei conștientizări pe care am realizat-o împreună cu clienții mei.
Observ manageri și antreprenori care depun efort pentru a deveni mai buni în ceea ce fac. Doar că la unii dintre ei această îmbunătățire continuă capătă forma unei lupte, în timp ce la alții ia forma unui dans. Această diferență poate fi una dintre multiplele deosebiri care ar putea exista între perfecționism și excelență.
Te-ai întrebat vreodată cum se manifestă asertivitatea și empatia din partea liderilor?
Care e diferența dintre perfecționism și excelență?
Dar ce anume stă în spatele acestei dezbateri interne?
În urma multiplelor conversații pe care le-am avut cu clienții mei, am descoperit câteva posibile răspunsuri și tipologii de comportament.
Îmbunătățirea continuă ca urmare a unei nemulțumiri
Dorința de a fi din ce în ce mai bun(ă) provine dintr-o nemulțumire față de ceea ce este deja. Fiecare reușită este urmată de o pauză, apoi urmează un avânt cu multă forță spre următoarea achiziție personală sau profesională – următoarea țintă implică mereu muncă din greu. Pentru cei din exterior, impresia creată este cea a unei persoane perpetuu ocupate, grăbite și indisponibile.
Îmbunătățirea continuă pentru crearea următoarei etape
Această tipologie implică atenție egal împărțită între ceea ce se petrece în exteriorul lor și ceea ce se întâmplă în interiorul lor. Sunt persoane atente la ceea ce simt în timp ce se îndreaptă spre scopuri noi. Pot încerca țeluri noi, dar dacă-și dau seama pe parcurs că devin prea încărcați emoțional, își dau o pauză de gândire și simțire.
Pentru cei din exterior par oameni relaxați, calmi, curioși.
Îmbunătățirea continuă ca sprint
Tipologie bazată pe recunoașteri exterioare pentru atingerea anumitor nivele de performanță, caz în care este nevoie să fie făcute anumite achiziții. Acest lucru aduce o presiune suplimentară de a învăța deprinderi și cunoștințe noi în plus față de activitatea profesională zilnică, dar care este temporară până la atingerea acelor indicatori.
Există oare posibilitatea să experimentăm toate cele trei situații? Răspunsul scurt este DA – dacă înțelegem motivațiile care stau în spatele dorinței noastre de a deveni mai buni:
- Simțim că dacă nu atingem următorul nivel de măiestrie, suntem lipsiți de valoare, că nimic nu mai contează?
- Trăim cu frica sindromului impostorului: teama de a fi descoperiți de ceilalți ca fiind impostori, nepregătiți pentru rolul pe care îl avem?
- Ne este rușine de noi înșine atunci când greșim?
- Sacrificăm timpul petrecut cu noi înșine, cu cei dragi nouă pentru recunoașterea celor din exterior?
Aceste întrebări ne pot ghida către găsirea unui echilibru între dorința de a excela și dorința de a primi o recunoaștere superioară indiferent de costuri.
Este un exercițiu de conștientizare al emoțiilor care are nevoie de timp și răbdare pentru a se desfășura. Uneori s-ar putea ca aceste discuții să nu poată avea loc doar cu noi înșine, necesitând însoțirea cuiva din exterior, iar acest lucru ridică o nouă întrebare:
De ce nu pot singur/ă să-mi dau seama de ce se petrece?
Pentru că uneori nu găsim în noi înșine atitudinea potrivită pentru:
- a (ne) observa onest,
- a ne adresa întrebările dificile,
- a cere de la noi nu imposibilul, ci ceva puțin peste ce putem face în acea perioadă.
Cercul vicios de mai jos este dificil de desfăcut. Știm că nu este sănătos să fim atât de nedrepți cu noi. Iar uneori cei din anturajul nostru folosesc această conștiinciozitate dusă la extrem pentru propriul avantaj, creând impresia că ruptura lanțului ar duce la respingerea noastră atât ca profesioniști, cât și ca persoane.
Schimbarea de mentalitate devine astfel și mai dificilă.
Astfel, din dorința de a fi apreciați atât la nivel intern, cât și extern, renunțăm la a crea, la a trăi și la a fi prezent/ă în viețile noastre.
Există șansa unei schimbări de atitudine în procesul perfecționării. Chiar dacă pentru moment pare că nu se poate altfel. Noi avem libertatea de a începe dezbaterea interioară: vrem să luptăm cu viața mereu sau putem să și dansăm cu ea?
